JOIA MARE în INSTITUTUL DE ONCOLOGIE...

Scriu aceste rânduri târziu, undeva după miezul nopții...Am ajuns în casă de câteva minute...Astăzi ( Joia Mare ), mi-am petrecut o bună parte din zi în Institutul de Oncologie “Ioan Chirecuța” în Cluj Napoca...Am fost pentru a sta de vorbă cu un bun prieten, dr Ovidiu Coza...Joia Mare aici, printre oamenii bolnavi de cancer este altfel. Nimic nu vestește faptul că în câteva zile este sărbătoare. Lumea de dincolo de ușile spitalului unde se tratează cancerul nu are nimic în comun cu lumea de afară. Nimeni nu feștește ouă, nimeni nu freacă dușumeaua, nimeni nu vorbește despre sărbătoare, despre cozonac, despre Înviere, despre primăvară...Nu... Aici, atunci când vorbesc, oamenii vorbesc despre boală, despre stadiul bolii, despre un doctor sau altul, despre un medicament naturist sau... Unii se roagă, în tăcere, își macină suferința între "măselele sufletului", alții dau de veste celor dragi, acasă...” încă nu am intrat, abia acum a venit doctorul...” ...Vezi mame care își poartă pruncii în brațe, coboară de la Oncopediatrie, vezi soții care își poartă bărbații în cărucior, vezi copii care își duc părinții de mână spre un cabinet, sau altul... Am plecat după prânz, gândul însă mi-a rămas acolo, lipit de pereții albi și reci ai acestui loc ce trezește fiori în orice om. Știu, mulți dintre voi știți, înțelegeți sentimentul, știți ce înseamnă o zi aici. Cât de lipsit de recunoștință este omul sănătos, pentru că ...este sănătos. Prețuim sănătatea atunci când nu o mai avem, când însă suntem sănătoși, nu. Mă uitam la cei care cu mâinile încrucișate și privirea în betonul coridorului așteptau la ușă, unii la branhiterapie, alții la chirurgie, unii la doctorul cutare, alții la cutare...Ce clipe, ce momente, să aștepți în tăcere răspunsul de dincolo de ușă...” mai putem face ceva” sau “ nu mai putem face nimic, este târziu, ați venit tarziu”...Am fost aici de multe ori, cu un om drag... Momentele acestea de așteptare sunt o veșnicie, oare cum este, oare cum sunt analizele ? Cât adevăr în romanul lui Alexandr Soljenițân, “Pavilionul Cancerosilor”...Ce gânduri, câte întrebări...Toată lumea se reduce la ceea ce va spune vocea de dincolo de ușă, este bine, sau nu...M-am gândit, singur pe drum cât de bine este atunci când este...bine. M-am oprit la Aiud, în Râpa Robilor la Schitul “ Înălțarea Sfintei Cruci” pentru a participa la Denia din Joia Mare. A început slujba, era întuneric, pr. Augustin a aprins o lumânare și a început să citească Evanghelia...Mă aflam în locul unde buldozerele P.C.R au îngropat sute și sute de oameni nevinovați. Erau uciși după ani și ani de temnița grea cu sânge rece pentru că erau creștini, pentru că ei credeau în Dumnezeu mai mult decât în partid...Și totuși, deși pr. Augustin citea Evanghelia, gândul îmi fugea din când în când la cei pe care îi lăsasem astăzi, în Joia Mare, între pereții “ oncologiei” la Cluj...Oare acum, cei de acolo ce fac, la ce se gândesc, cum vor petrece aceste zile în care lumea se bucură...Lumina Învierii să mângâie sufletele tuturor celor care au trecut, cel puțin o dată, pragul acestui loc care schimbă vieți, schimbă oameni, schimbă tot...Doamne Ajută ! (dragotesc.blogspot.ro)