Sărăcia este una, mizerabilitatea este alta...

Zilele trecute m-am dus la Lupeni, locul unde săptămâna trecută plafonul unui apartament aflat la etajul I s-a prăbușit, cu tot cu locatar, peste locuința de la parter...În pregătirea emisiunii "Punctul pe I", mi-am propus să merg să văd cu ochii mei cum stau lucrurile, să stau de vorbă cu oamenii. Rar mi-a fost dat să văd ce am văzut astăzi...Imobilul, vechi de peste 40 de ani, este rupt parcă din alte vremuri. Am intrat, imaginea este greu de reprodus...Tavanul pur și simplu, cu om, cu mobilier, veselă, cărți, mărunțișuri s-a prăbușit la parter. O minune a făcut ca nimeni să nu își piardă viața. Pentru asta există vinovați, fără îndoială. Aceștia trebuie să plătească...De altfel, niciodată nu mi-a fost dat să văd un loc atât de mizerabil, dar niciodată. Imi veti spune: “sunt săraci, nu au cu ce să trăiască”. Sărăcia este una, mizerabilitatea este alta. Aici, în acest bloc, fără utilități, fără canalizare, până la sfârșitul săptămânii trecute, au trăit 160 de oameni. Sigur, există și câteva excepții, familii care, așa cum au putut, și-au amenajat și cel mai important și-au curățat casa. Marea majoritate, însă trăiesc în mizerie, mănâncă în mizerie, adorm în mizerie, se trezesc în mizerie, își cresc copii in mizerie, mor în mizerie. Este un mod de viață pentru acești oameni, ei nu concep că pot trăi altfel, decât în mizerie. Am fost în multe locuri cu oameni nevoiași, săraci, însă curați. Am intrat în multe case de oameni cu multe lipsuri, modeste, însă curate...O haină, chiar dacă este peticită, are demnitate atunci când este curată...Ce facem cu acești oameni? Ce facem pentru copiii lor, copii nevinovați, pentru că s-au născut, cresc și îsi vor crește copiii la fel și probabil vor fi ”fericiți” în mizerie?

Mă dor casele părăsite, mă dor holdele nelucrate...

Ce triste sunt casele în care nimeni nu mai este...Întotdeauna când trec pe lângă o bătătură părăsită mă gândesc că aici, cândva, se deschidea poarta-n fiecare dimineață, se nășteau povești, se cina, era lumea unor vieți...Câte Invieri, câte seri de Ajun s-or fi strecurat prin negura vremurilor, între pereții acestei case, îmi spun...Cei care au fost înainte, nu mai sunt, cei de astăzi, nu sunt nici ei. În vremurile pe care le trăim, nu puțini sunt cei care lasă pragul părintesc și pleacă, pleacă părăsind gangul, bătătura, holda, mormintele alor lui...Nu pricep cum și în ce fel, casa părintească poate fi uitată. Locul unde ai văzut lumina zilei, răsăritul unde ți-ai făcut prima cruce, bătătura de unde pleacă ai tăi, glia sub care se odihnesc. Cine mai mătură ocolul cum făcea bunu, cine mai șurluie podeaua cum făcea mama, cine mai face focul cum făcea tata, cine mai șterge icoana în fața căreia îngenunchea buna? Cum să lași totul în grija buruienilor, cum să nu mai lucrezi pământul din care ai tăi te-au crescut? Este trist să vezi oameni ducându-se, făr` să se mai uite înapoi...Trăim vremuri în care românul se dezrădăcinează, își uită trecutul...Casele părăsite și holdele nelucrate, sunt semn că vremurile negre ni s-au așternut peste suflet, acoperind frumosul anilor de demult, sunt semn că pentru un trai mai bun, omului de astăzi nu îi mai pasă de nimic...