Sărăcia este una, mizerabilitatea este alta...

Zilele trecute m-am dus la Lupeni, locul unde săptămâna trecută plafonul unui apartament aflat la etajul I s-a prăbușit, cu tot cu locatar, peste locuința de la parter...În pregătirea emisiunii "Punctul pe I", mi-am propus să merg să văd cu ochii mei cum stau lucrurile, să stau de vorbă cu oamenii. Rar mi-a fost dat să văd ce am văzut astăzi...Imobilul, vechi de peste 40 de ani, este rupt parcă din alte vremuri. Am intrat, imaginea este greu de reprodus...Tavanul pur și simplu, cu om, cu mobilier, veselă, cărți, mărunțișuri s-a prăbușit la parter. O minune a făcut ca nimeni să nu își piardă viața. Pentru asta există vinovați, fără îndoială. Aceștia trebuie să plătească...De altfel, niciodată nu mi-a fost dat să văd un loc atât de mizerabil, dar niciodată. Imi veti spune: “sunt săraci, nu au cu ce să trăiască”. Sărăcia este una, mizerabilitatea este alta. Aici, în acest bloc, fără utilități, fără canalizare, până la sfârșitul săptămânii trecute, au trăit 160 de oameni. Sigur, există și câteva excepții, familii care, așa cum au putut, și-au amenajat și cel mai important și-au curățat casa. Marea majoritate, însă trăiesc în mizerie, mănâncă în mizerie, adorm în mizerie, se trezesc în mizerie, își cresc copii in mizerie, mor în mizerie. Este un mod de viață pentru acești oameni, ei nu concep că pot trăi altfel, decât în mizerie. Am fost în multe locuri cu oameni nevoiași, săraci, însă curați. Am intrat în multe case de oameni cu multe lipsuri, modeste, însă curate...O haină, chiar dacă este peticită, are demnitate atunci când este curată...Ce facem cu acești oameni? Ce facem pentru copiii lor, copii nevinovați, pentru că s-au născut, cresc și îsi vor crește copiii la fel și probabil vor fi ”fericiți” în mizerie?

Mă dor casele părăsite, mă dor holdele nelucrate...

Ce triste sunt casele în care nimeni nu mai este...Întotdeauna când trec pe lângă o bătătură părăsită mă gândesc că aici, cândva, se deschidea poarta-n fiecare dimineață, se nășteau povești, se cina, era lumea unor vieți...Câte Invieri, câte seri de Ajun s-or fi strecurat prin negura vremurilor, între pereții acestei case, îmi spun...Cei care au fost înainte, nu mai sunt, cei de astăzi, nu sunt nici ei. În vremurile pe care le trăim, nu puțini sunt cei care lasă pragul părintesc și pleacă, pleacă părăsind gangul, bătătura, holda, mormintele alor lui...Nu pricep cum și în ce fel, casa părintească poate fi uitată. Locul unde ai văzut lumina zilei, răsăritul unde ți-ai făcut prima cruce, bătătura de unde pleacă ai tăi, glia sub care se odihnesc. Cine mai mătură ocolul cum făcea bunu, cine mai șurluie podeaua cum făcea mama, cine mai face focul cum făcea tata, cine mai șterge icoana în fața căreia îngenunchea buna? Cum să lași totul în grija buruienilor, cum să nu mai lucrezi pământul din care ai tăi te-au crescut? Este trist să vezi oameni ducându-se, făr` să se mai uite înapoi...Trăim vremuri în care românul se dezrădăcinează, își uită trecutul...Casele părăsite și holdele nelucrate, sunt semn că vremurile negre ni s-au așternut peste suflet, acoperind frumosul anilor de demult, sunt semn că pentru un trai mai bun, omului de astăzi nu îi mai pasă de nimic...

Dor îmi mai este de prieteniile copilăriei

...sincere, cu eugenia ruptă-n patru, cu garduri sărite împreună, cu veselia dimineților de vară, cu genunchii “beliți” și pantalonii peticiți, cu zâmbetele, lacrimile, bucuriile și serile de iarnă timpurie, trăite împreună. Ce prieteni aveam când eram mic! Întotdeauna îmi aduc aminte de ei, în prag de toamnă, când copiii se pregătesc să meargă la școală...Imi aduc aminte de ei, de perele coapte pe care mama le vâra de cu seară în ghiozdanul meu și îmi mai aduc aminte și de mirosul de motorină din sala de clasă... Ce vremuri îndestulate, puține gânduri, multe bucurii...Prietenii din copilărie erau mai oameni, cu mult mai oameni decât mulți dintre oamenii mari de astăzi. Împărțeam bucuriile și trăiam împreună supărările copilăriei...Cum mai plângeam când în casa lui Mitu era un necaz și ce bucuroși mai eram, când auzeam una bună din bătătura lu’ Ion! Noi am crescut, fiecare cu ulița lui...Din păcate astăzi, vremurile s-au schimbat...Stau câteodată și mă gândesc, ce dor imi este de prieteniile copilăriei mele...

Iarba de acasă...

Tocmai m-am întors în țară, după câteva zile petrecute peste hotare...Bune toate... bune, frumoase, curățenie, civilizație, bunăstare...Ce ciocolată! Ce bere au belgienii! Si ce macaroane bune fac italienii! Am băut bine, am mâncat tot bine, cam scump, dar bine, am vizitat Domul din Milano, o capodoperă, am fost și în locul unde s-a semnat Edictum Mediolanense, am fost să văd și copilul ăla mic ce face șușu-n iarbă, Manneken Pis, apoi Muzeul Horta, RMCA...Este frumos, însa ceva lipsește...Sunt țări parcă făr’ de suflet, reci. Oamenii sunt parcă mai puțin oameni… Mă gândeam la munții noștri, ape și brazi,la Voroneț și Putna, la mândrele noastre, la vinul roșu din viile Recașului,la ulița mea din Slatinioara, la iarba asta verde de aci, de acasă...Nu le-aș lăsa pentru nimic, dar pentru nimic în lume!

București, Librăria Sophia, 19 mai... Lansare, “ Poartă către suflet ”...

“ Poartă către suflet ”...

Copii făr’ de copilărie...

Este vorba despre copiii zilelor noastre.Sigur că au, au...,au tot ceea ce le trebuie, însă ceva le lipseşte, copilăria.Tableta a luat locul cărţilor, reţelele de socializare ne-au înlăturat prietenii de la scară, ori de pe uliţă, mingea este uitată, iar despre “lapte-gros”, cine mai ştie ? Coarda o mai sare cineva ? Nici măcar gardul.Sigur, pentru toate este o vreme, şi copilăria are vremea ei...Cunosc multe familii care oferă copiilor tot ce îşi doresc, de la vârste fragede, 2-3 ani sunt suiţi în avion, duşi în concedii, plimbaţi prin mall-uri, răsfăţaţi...Oare aşa este copilăria ? Nu cred...Eu zic, copilăria este cu copilării, cu julituri în genunchi, cu muci la nas, cu cerneală pe degete, cu boacăne, cu veri la ţară, cu îngheţata din colţ, cu vacanţe-n grădina bunicii...Copilul de astăzi, nu mai este copilul de ieri, imi este teamă de copilul de mâine...Aţi văzut ? Copiii nu mai glumesc, fac băşcălie. Acasă, parinţii îşi încurajează copiii să fie cei mai buni, sunt crescuţi într-un mediu concurenţial, puţini îşi mai educă copiii să fie îngăduitori, buni, respectuoşi. Nu am copii, văd însă ce se întâmplă în jur.Vremurile de pe urmă, nu nasc, fabrică un alt copil, un copil făr’ de copilărie...

Astăzi, despre cei care nu mai au loc în manualele de istorie...

Astăzi, despre cei care nu mai au loc în manualele de istorie: oameni demni, dârzi, români rari care s-au jertfit pentru acest petec de lume, România... In vremurile vărgate pe care le străbatem, eroii neamului sunt încet, încet împinşi spre dunga uitării...Atât, în momentele festive, cu mâna pe inimă şi gândurile aiurea ne amintim de cei care au fost, de cei cărora le datorăm libertatea...Altfel i-am uitat, i-am părăsit demult...Nici în manualele de istorie nu mai au loc. Din ce în ce mai puţine rânduri despre Horia, despre Cloşca, despre Crişan, despre Basarab, Brâncoveanu, Iancu ori Todoran,...Locul acestora, a fost luat în paginile cărţilor de istorie din care învaţă copiii, de Andreea Esca ori Cristian Tudor Popescu. Istoria este “încovoiată” sub privirile noastre îngăduitoare...Dintre ramele istoriei, eroii noştri privesc miraţi spre noi cei de astăzi, spre noi cei care i-am uitat, spre noi cei care nu le-am apărat memoria, spre noi cei care am îngăduit... Voi, cei care aţi murit pentru noi, iertaţi-ne…, iar pe voi, Dumnezeu să vă ierte! M-au impresionat cele câteva rânduri iscălite de Nichifor Crainic undeva, cândva : “Democraţia e arta de a sacrifica poporul în beneficiul personal. Eroismul e arta de a sluji neamul, prin sacrificarea ta. Eroismul nu poate fi democrat; el e însă totdeauna demofil. Demofilia înseamnă iubirea de neam, identificarea ta cu durerile şi aspiraţiile lui. Numai cine iubeşte înţelege şi numai cine înţelege e în stare să se transforme în răzbunător. Dragostea e izvorul sacrificiului. Daca Hristos n-ar fi iubit, nu s-ar fi lăsat răstignit, căci nu te iubeşte cu adevărat decât cine suferă cu tine de durerea ta”.

Învierea copilăriei mele...

...cu lipsuri, cu împliniri, cu nerăbdare, cu bucurie, cu grija bunilor părinţi, cu boacănele din ulită. Sărbătorile copilăriei mele sunt cele mai frumoase zile, trăite până acum, zile senine, zile făr’ de griji, zile în aşteptarea anilor necunoscuţi... Am crescut într-o bătătură de oameni care nu au avut mult în pungă, însă au avut atât de multe în suflet, oameni cu frică de Dumnezeu şi dragoste de obiceiurile pământului. Sărbătoarea Invierii în lumea satului era prilej pentru tot omul, să îşi primenească ograda, să îşi rânduiască casa, să îşi vadă de suflet. Primăverile ce aduceau taina Invierii în cătunul de sub straşina Parângului, aveau ceva din poveştile cu oameni buni. În Săptămâna Patimilor era forfotă-n Slătinioara, bărbaţii prin ogradă, care cu securea, care cu lopata. Imi aduc aminte, mama, mica aşa cum îi spuneam, gălbenea podelele cu galus, freca laboşele, băga colacii-n ler, feştea ouăle. Ouăle se feşteau întotdeauna în coajă de ceapă, luciul era dat cu o bucată zdravănă de slănină...Le ’cercam în dinţi, pe cele tari le puneam deoparte, pentru nedeile unde urma să merg. Intotdeauna, îmbrăcat momârlan,cu peană de păun în pălărie. In zilele în care, părinţii descurcau gospodăriile, noi copiii din sat, gură cască-n uliţă, ba cu Ion al lu’ Petrică şi cu sor-sa Ana, ba cu Rafila lu’ Luca şi cu Leana, ba cu Maria lu’ Ionuţ, ba cu Mitu, văru’ meu. Câte mai făceam! Ce ani frumoşi! In joia mare puşcam, erau aujmariile. Făceam focul, armam ţava cu carbid şi transformam liniştitul cătun într-un câmp de război. Din Călineşti pănă-n Oprineşti, în Galaţeni, peste tot se puşca şi se striga: “Aujmaria! Aujmaria! Aujmariamaaaaa!“...Incet, tainic, se apropia seara Învierii. Sâmbăta dupa masă mergeam la biserică după Paşti, fiecare cu traista. Paştile trebuiau musai aduse de un copil curat, sau de un om bătrân. Se lăsa întunericul, porneam spre biserică, cântam, luam lumină, mă bucuram ca un copil, că doar copil eram... În dimineaţa de Paşti, ne aşezam la masă. Ce bucate mai făcea mama: miel în unt, pască, drob, zamă acrită cu macriş. Face şi acum, iar eu în fiecare dimineaţă de Paşti, îmi este atât de drag să fiu iarăsi copil. Mama este aceeaşi, este singura neschimbată, aşa cum era şi în Paştele copilăriei mele...Eu şi acum stau tot în Slătinioara, însă sunt altul, cum şi sărbătorile sunt altfel, cum nici vecinii mei nu mai sunt aşa cum erau...Nimic nu mai este aşa cum era, în Învierea din copilăria mea...

Mă doare Valea…

Valea tace...apăsată de griji, de nevoi, înnegurată de vremuri și cărbune… A fost cândva o zonă mândră, cu oameni demni, cu piețe pline, cu stadioane, cinematografe și zâmbete, cu oameni care își duceau copiii la altar; acum îi conduc la aeroport…În doar 27 de ani s-a prăbușit totul…Dintr-un capăt în celălalt, Valea Jiului este un loc unde seara, în blocuri, se aprind tot mai puține becuri… Este semn că lumea pleacă, seara, dupa ora 20.00, Valea este pustie… Tinerii nu se mai strâng, oamenii nu se mai vizitează. Mineritul este pe catafalc, turismul deocamdată o poveste frumoasă, însă îndepărtată. Altceva, ce? Pensionarii își trăiesc în tristețe zilele, copiii sunt departe... Nunțile ori înmormântările sunt puținele ocazii pentru care cei plecați se întorc…Nu jelesc, scriu, atât pot sa fac din poziția pe care o am. Mă doare Valea…

O ŢARĂ FĂRĂ DISCERNĂMÂNT…

...ruptă-n două de nişte oameni iresponsabili şi unii şi alţii... Ăştia nu sunt conducători, sunt nişte inşi care folosesc românii împotriva românilor, folosesc un popor împotriva lui însuşi...Şi noi suntem vinovaţi, toţi! Unii pentru că ne-am lăsat minţiţi în decembrie anul trecut, alţii pentru că ne-am lăsat manipulaţi acum, în aceste zile...

Pământul meu din Slătinioara nu este doar un petec de pământ, este pământ amestecat cu oasele alor mei...

...cu oasele lu’ tata, cu oasele lu’ buna, cu oasele lu’ moşu, cu oasele celor din neamul meu…Noi, în această parte, ne îngropăm morţii-n bătătură. În fiecare ogradă de momârlan, veţi vedea şi două, trei ori mai multe morminte. Sunt cei plecaţi…Aşa este rânduiala, aşa am pomenit-o, aşa a rămas. Rămânem împreună…Poate şi pentru asta, momârlanii îşi vând greu casa. Lângă casă, întotdeauna, sunt părinţi, bunici, străbunici, este neamul amestecat cu pământ…Cum să-ţi vinzi bătătura, cum să îţi înstrăinezi neamul? Nu poţi…Neamul este întocmai acest amestec între pământ şi oasele înaintaşilor noştri, între tradiţie şi sângele Horii, între apele Dunării şi sudoarea de la Cotul Donului, între fluierul Iancului şi Utrenia de la Voroneţ…Să trăieşti, NEAM ROMÂNESC !

Cărbunele, trebuie să fie "centura de siguranţă” a sistemului energetic românesc…

În tot răul, şi un bine…Gerul din ultimele zile, arată întregii ţări, cât de important este atunci când eşti “înghesuit de frig”, să ai pe ce “pune lopata”. Când vântul nu mai “bate”, când apele scad, ochii tuturor se îndreaptă spre subteran, adică spre cărbune. Minerii devin “buricul energetic al naţiei”, asta, după ce nimeni nu mai părea interesat de soarta ortacilor din România. Mineritul “este pe catafalc” în Valea Jiului, anul şi mina închisă. Toţi îşi ascund neputiinţa în spatele directivelor U.E., directive care, aşa cum lesne putem simţi, nu ţin de frig. Dacă nu mai este nevoie de minerit, de ce în aceste zile minerii sunt zoriţi, să dea ţării cărbune? Dacă este nevoie, şi în astfel de momente alergăm spre cărbune, de ce nu faceţi tot ce este omeneşte posibil, să NU INCHIDEŢI chiar toate minele? Sigur, vine primăvara, dau ghioceii, cânta ciocârlanu’, trece frigul şi pân la altă iarnă…minele vor fi închise…