Valea noastră aur poartă, noi milogi din poartă-n poartă...

Valea Jiului, un loc atât de frumos, atât de bogat, cu oameni harnici, cu atâtea bogății sădite de Dumnezeu în munții care ne înconjoară, și totuși...atât de săracă. Știu, și voi ca și mine v-ați simțit umiliți, priviți de sus, evitați, doar suntem din Valea Jiului, de aici de unde au plecat minerii, nu ? Nimeni nu și-a deschis ochii să privească acest loc dintr-o altă perspectivă. Nici măcar noi, cei care trăim aici...Suntem resemnați, deznădăjduiți, îmbătrâniți înainte de vreme...Soluții ? Sunt...Oare cât din potențialul turistic al acestui colț de lume este valorificat...Oare câte borcane de dulceața din tonele de zmeură, afine, mure ori fragi care se recoltează în Valea Jiului sunt produse aici, în Vale. Câte sticle de sirop din mugurii brazilor din Parâng se îmbuteliază aici...? Nimeni nu s-a gândit să facă asta, oare de ce ? Mă întreb, neamțului cu bani nu i-ar “prii” câteva zile în grija unei familii de momârlani din Vale, cu brânză proaspătă, balmoș, câte o glajă de rachiu la fiecare masă, cu sloi și câte o hârbeica de costiță afumată tăvălită-n smântâna ? Ziua pe crestele munților, ori prin locuri precum Peștera Bolii, Cheile Jietului ori Campușel, seara lângă foc cu un fluieraș din Cimpa zicând de joc, o mămăligă-n aburi, prăvălită-n ciuhaiul cu lapte proaspăt muls...Noaptea-n purculete, învelit în otava proaspăt cosită, sub cerul satului din Vale...Astfel de lucruri, în ziua de astăzi sunt căutate în întreaga lume, noi le avem, însă nu spunem despre ele nimănui...Agroturismul este necunoscut în Valea Jiului, avem atâtea locuri frumoase, atâtea obiceiuri dragi, atâtea mâncăruri tradiționale, necunoscute...Nu există nici măcar un material de promovare care să plece din Vale și să descrie aceste lucruri simple, însă atât de frumoase...Noi încercam să lămurim turiștii cu telegondolă, uitând că putem face lucruri pe care nimeni în nici un alt loc din lume nu le poate face...Ori de câte ori în Vale vin oameni de seamă, aceștia sunt duși în aceleași locuri, să vadă aceleași lucruri, mănâncă în aceleași restaurante din centrul orașulului, apoi pleacă...Cu ce rămân ? Cu nimic, poate doar cu impresia că în Vale se poate face minerit și atât. Oare daca le-am organiza o seară ca-n Valea Jiului în ograda unui gospodar de sub Parâng, ori de la poalele Retezatului nu le-am schimba părerea despre noi...? Zic...

S-au dus vremurile bune...

...vremurile în care oamenii zâmbeau când se întâlneau, își găseau vreme să se viziteze, dezinteresați, vremurile în care duminica, la prânz, familia se întâlnea, s-au dus vremurile în care oamenii prețuiau omenia. Astăzi, rar se întâmplă să te caute cineva dacă nu are nevoie de ceva, ori să cauți pe cineva dacă nu îți trebuie ceva. Omul este apropiat de om doar de interes. Am divorțat sufletește de semenii noștrii... Țintuiți după uși grele, omul modern trăiește, iubește și suferă virtual. În trecut, în anii copilăriei mele, în Slătinioara când mama făcea scoverzi, împărțea și la vecini, să guste...când vecina făcea pancove, venea cu “tanerul” și ne dădea și nouă...Când unul tăia porcul, împărțea câte o bucată și la vecini, așa se întâmpla...Astăzi ,însă, fiecare este ferecat în spatele unor garduri înalte, supravegheate de camere de luat vederi. Ne temem de cei pe care până ieri îi omeneam, de cei care ne omeneau... Câți dintre copiii născuți în ultimii ani mai știu cum miroase o floare ruptă de pe poiană, gustul unui măr nespălat înghesuit în sân din curtea vecinului, câți dintre copiii cu părinți moderni mai știu să își “belească” genunchii ? Puțini...S-au dus vremurile bune, vremurile în care omul prețuia omenia...