Valea Jiului, între ignoranță, incompetență și durere-n cur...

Valea Jiului se prăbușește, lucrurile deși “dosite”, sunt clare...Sunt nedumerit, speriat chiar, de liniștea celor care conduc destinele oamenilor dintre Jii. Deși suntem în fața unui moment negru, liderii politici din Valea Jiului nu fac nimic. Sunt încremeniți în inconștiență, ori poate îi doare în cur. Nu ar fi pentru prima dată...În fața acestui moment fără precedent, cei care se îndeletnicesc cu politica în această parte a lumii sunt lipsiți de reacție. Ignoră evidențele. Nu îl văd pe nici unul legat cu lanțurile de ușa Guvernului României, sunt subtili, tăcuți, fără soluții. Își ronțăie între măselele cariate ale conștiintei gândurile . Spun că nu mai este nimic de făcut, este târziu...Dar până acum ce ați făcut ? NIMIC pentru oameni, totul pentru voi. Ați numit politic, de la cel cu țâța-n gură pân la cel cu bărba sură. Ați politizat huila și tot mecanismul de scoatere a acesteia din măruntaiele pământului. Ați eliminat profesioniștii, ați promovat incompetenții, slugile politice care semnau cu ochii închiși ordinele de plată, contractele, strategiile, numirile...Doar pentru că aveau un carnet de partid. Toți, dar toți ați procedat la fel. Indiferent de partid, este drept, unii mai mult, alții mai puțin, însă mecanismul a fost același, de fiecare dată. Nu puțini sunt liderii de sindicat care și-au vândut ortacii, și-au trădat cauza, și-au pus mâna-n cur și au șters-o din sistem, unii...Acum am ajuns la “fundul ciubărului”, nu mai este de unde, nu mai este cu ce, nimeni nu ne mai dă...Cine este vinovat pentru acest faliment programat al Văii Jiului, nu al mineritului, al Văii Jiului ? Este o întrebare...Sigur, Bucureștiul nu ne iubește, însă, noi am făcut ceva să împiedicăm dricul în care se află mineritul condus de fiecare guvernare în parte să ajungă la groapă ? Nu...

Piere mineritul, moare Valea...

Cu fiecare zi care se scurge îmi este întărită convingerea că mineritul din Valea Jiului este sortit pieririi...Cu mâinile încrucișate pe piept, pe catafalc, cu o lumânare de ceară galbenă la căpătâi, mineritul se pregătește pentru ultimul drum...Sunt tocmite și bocitoarele, trebuie să ajungă și fanfara, pomana gata și ea, evident la cantina fiecărei mine... Mineritul nu a închis încă ochii, însă, toți știu că asta se va întâmpla, este o agonie care îndoliază Valea...Sigur, teoretic, sunt sanse...Totul, însă, stă în mâna celor care, deși ar trebui, nu resusesc să înțeleagă că ce-i în mână ( în pământ ) nu-i minciună ( apă ori vânt ) . Huilă este aici, putem pune lopata pe ea atunci când este nevoie. Când vântul o sta, iar apele nu or mai curge, băgăm târnăcopu-n pământ și dăm țării energie. S-a mai întâmplat, se va mai întâmpla. Cărbunele este centura de siguranță energetică a unui neam. Am vândut tot, dacă nu am vândut, am distrus, am înstrăinat România bucată cu bucată, de la izvoarele de apă minerală, până la industrie, de la telecomunicații până la păduri, sănătatea, agricultura, zootehnia... Totul...Nu mai avem nimic, doar cimitire. A mai rămas cărbunele, însă, nu pentru multă vreme. Sigur, vinovați suntem și noi, cei din Valea Jiului. Interesele mărunte, de grup, de partid, ori personale au avut întâietate. Mineritul a fost furat bucată cu bucată, foastănă cu foastănă, șurub cu șurub. Nu de puține ori, competența a fost înlocuită cu carnetul de partid...Rezultatul? Murim, oameni buni...Mineritul moare... Vedem cine va duce (pune) crucea. Să fie vorba despre “binomul” ( fără voia lor ) JUJAN-BLAJ…?

INVIEREA prin obiectivul iPHONE...

HRISTOS A INVIAT ! Asa cum multi dintre voi sunt sigur ca ati facut, in NOAPTEA SFANTA si eu am fost sa iau LUMINA. Am ales un locas de cult, o vatra monahala din judetul Hunedoara, unde nadajduiam ca va fi mai liniste decat in aglomeratia urbana. Fac asta de multi ani. Din pacate, insa, de la an la an si spre manastiri pornesc oameni care nu inteleg rostul acestui moment, rostul SLUJBEI INVIERII, cu toate componentele acesteia...Parada bolizilor dar si a hainelor ( fuste scurte, tocuri de 18, tricouri mulate, sepci intoarse…) care nu au a face cu un loc de rugaciune… au fost primele semne ca nu va fi o seara linistita. Odata cu trecerea timpului, randurile se ingrosau si incepea un “soi de foiala”, un “forfot”, care tulbura tacerea rupta parca din cer, in care am gasit locul atunci cand sosisem aici. A inceput slujba, lumea s-a imbulzit foarte aproape de a da de pamant cu slujitorul care rostea vestea cea mare “…veniti de luati lumina…”. Putin a lipsit sa nu il calce pe preot in picioare, grijulii probabil sa nu se termine lumina. Apoi, s-a iscat o socializare, in randul multimii, mai ceva ca pe retelele de specialitate…A fost nevoie de interventia ferma a preotilor…” …va rugam, liniste…sa ascultam Sfanta Evenghelie…”. S-a intamplat de cateva ori. In multime, omul era rupt de cele duhovnicesti, preocupat de cele lumesti. Se vorbea, prietenii se imbratisau, vecinii se pupau, se faceau planuri, unii chiar ciocneau…IISUS era abandonat in gura preotului care vestea ,cu glas aproape ragusit, monitorizat de cateva iPhone-uri albe, HRISTOS A INVIAT ! Putini, insa, mai raspundeau ADEVARAT A INVIAT ! Am auzit o “cocoana” langa maine care mirosea a niscai parfumuri din tari straine spunand …” popa asta nu mai termina odata, imi este o foame ca l-as manca cu lumina cu tot “ … Prezenta la SLUJBA INVIERII a devenit, din pacate, un gest formal si atat. Bifam, pozam cu telefonul si o stergem spre casa, acolo unde ne asteapta mielul de cu seara belit…Mergem din obisnuinta, stim ca asa trebuie, insa, nu stim de ce…Exact cum multi dintre noi citim rugaciuni, insa, putini ne rugam. PS: Anul trecut, imediat dupa Inviere am scris acest material...Il reiau, nimic nu s-a schimbat, dimpotriva...Acelas loc, Prislop, aceias oameni, poate si altii..

Sarbatori in pace...

Un gand bun, pace, liniste, rugaciune si nadejde... INVIEREA MANTUITORULUI IISUS HRISTOS sa va gaseasca impacati cu voi si cu toti cei care v-au gresit...Doamne Ajuta ! Conacul e singur. Ai casei plecara. Zavoarele astazi pe usi nu se pun, Deschisa e poarta oricarui de-afara. In noaptea-nvierii tot omul e bun. ( Noaptea Invierii - Nichifor Crainic )

JOIA MARE în INSTITUTUL DE ONCOLOGIE...

Scriu aceste rânduri târziu, undeva după miezul nopții...Am ajuns în casă de câteva minute...Astăzi ( Joia Mare ), mi-am petrecut o bună parte din zi în Institutul de Oncologie “Ioan Chirecuța” în Cluj Napoca...Am fost pentru a sta de vorbă cu un bun prieten, dr Ovidiu Coza...Joia Mare aici, printre oamenii bolnavi de cancer este altfel. Nimic nu vestește faptul că în câteva zile este sărbătoare. Lumea de dincolo de ușile spitalului unde se tratează cancerul nu are nimic în comun cu lumea de afară. Nimeni nu feștește ouă, nimeni nu freacă dușumeaua, nimeni nu vorbește despre sărbătoare, despre cozonac, despre Înviere, despre primăvară...Nu... Aici, atunci când vorbesc, oamenii vorbesc despre boală, despre stadiul bolii, despre un doctor sau altul, despre un medicament naturist sau... Unii se roagă, în tăcere, își macină suferința între "măselele sufletului", alții dau de veste celor dragi, acasă...” încă nu am intrat, abia acum a venit doctorul...” ...Vezi mame care își poartă pruncii în brațe, coboară de la Oncopediatrie, vezi soții care își poartă bărbații în cărucior, vezi copii care își duc părinții de mână spre un cabinet, sau altul... Am plecat după prânz, gândul însă mi-a rămas acolo, lipit de pereții albi și reci ai acestui loc ce trezește fiori în orice om. Știu, mulți dintre voi știți, înțelegeți sentimentul, știți ce înseamnă o zi aici. Cât de lipsit de recunoștință este omul sănătos, pentru că ...este sănătos. Prețuim sănătatea atunci când nu o mai avem, când însă suntem sănătoși, nu. Mă uitam la cei care cu mâinile încrucișate și privirea în betonul coridorului așteptau la ușă, unii la branhiterapie, alții la chirurgie, unii la doctorul cutare, alții la cutare...Ce clipe, ce momente, să aștepți în tăcere răspunsul de dincolo de ușă...” mai putem face ceva” sau “ nu mai putem face nimic, este târziu, ați venit tarziu”...Am fost aici de multe ori, cu un om drag... Momentele acestea de așteptare sunt o veșnicie, oare cum este, oare cum sunt analizele ? Cât adevăr în romanul lui Alexandr Soljenițân, “Pavilionul Cancerosilor”...Ce gânduri, câte întrebări...Toată lumea se reduce la ceea ce va spune vocea de dincolo de ușă, este bine, sau nu...M-am gândit, singur pe drum cât de bine este atunci când este...bine. M-am oprit la Aiud, în Râpa Robilor la Schitul “ Înălțarea Sfintei Cruci” pentru a participa la Denia din Joia Mare. A început slujba, era întuneric, pr. Augustin a aprins o lumânare și a început să citească Evanghelia...Mă aflam în locul unde buldozerele P.C.R au îngropat sute și sute de oameni nevinovați. Erau uciși după ani și ani de temnița grea cu sânge rece pentru că erau creștini, pentru că ei credeau în Dumnezeu mai mult decât în partid...Și totuși, deși pr. Augustin citea Evanghelia, gândul îmi fugea din când în când la cei pe care îi lăsasem astăzi, în Joia Mare, între pereții “ oncologiei” la Cluj...Oare acum, cei de acolo ce fac, la ce se gândesc, cum vor petrece aceste zile în care lumea se bucură...Lumina Învierii să mângâie sufletele tuturor celor care au trecut, cel puțin o dată, pragul acestui loc care schimbă vieți, schimbă oameni, schimbă tot...Doamne Ajută ! (dragotesc.blogspot.ro)

De Paști, masa plină, sufletul gol...

Masa plină, însă sufletul gol...Așa se întâmplă de sărbători la români. Sărbătorile sunt pentru mulți dintre noi, pentru majoritatea de fapt, prilej de a mânca, a bea, a petrece și a lenevi. Înainte de sărbători, în această perioadă, lumea se calcă-n picioare, este un maraton cu căruciorul prin super/hipermarket. Golim rafturile de otrava vândută de occident... Sigur, unii atâta știm, asta înseamnă sărbătorile, fie că vorbim despre Nașterea Mântuitorului, fie că vorbim despre Învierea acestuia...Sunt familii care așa și-au educat copiii, pentru că la rândul lor părinții așa au fost educați. Grijile în preajma sărbătorilor sunt legate strict de cele lumești, să fie mielul bun, vin curat pe masă, prăjituri mai multe feluri, să fie și sarmale, poate o friptură de zburătoare, coaste de râmător la grătar, să fie de toate, întotdeauna mai multe, mult mai multe decât trebuie. Vedem asta datorită tomberoanelor de gunoi pline în zilele de după sărbători. Risipim mult, mult prea mult. Din ceea ce aruncă mulți dintre noi, s-ar sătura multe guri. Ne place, însă, să vedem frigiderul burdușit, damigeana plină ochi, masa gata să se rupă... Cu sufletul, însă, cu sufletul... cu sufletul ce facem ? Slujba Învierii a devenit “ un obicei”, o paradă pentru mulți dintre noi. Gătiți, dați cu parfumuri din țări străine, grăbiți să ne întoarcem la masă, mergem să luăm lumină. Uneori ne necăjește popa că nu ne-o dă mai repede...Lumina, da ...Nimic parcă nu mai este sfânt în noi, nimic parcă nu mai răspândește mirosul sărbătorilor de altădată...Cum să fie bine, cum să ne fie bine când noi batjocorim sărbătorile, îl scoatem pe IISUS din ele, cum...? Regret sărbătorile copilăriei, știu, și voi...Regret diminețile de Paști, nopțile de Înviere, ouăle din bătătura noastră modestă, cozonacul sănătos făcut de mama în “ler”, regret oamenii de atunci, însă, nădăjduiesc că într-o zi, poate, vremurile vor fi din nou ca adineauri...Lumina Învierii să vă găsească în pace, în liniște, în nădejde...Doamne Ajută ! (dragotesc.blogspot.ro)

Paști, ca-n copilarie...

Săptămâna Patimilor era o perioadă specială în lumea satului de adineauri...Oamenii își primeneau ogrăziile, ne pregăteam de Înviere, bărbații trebăluiau prin bătătură, muierile prin casă, noi copiii gură- cască pe uliță, din zori și până-n asfințit. Mă trimitea mama să adun trifoi/lăptucă ori alte buruieni pe care să le imprime pe ouăle feștite în coajă de ceapă. Luciul ouălor era dat cu o bucată zdravănă de slănină. Le “cercam în dinți” să văd care sunt mai tari. Le puneam deoparte pe cele tari pentru zilele în care mergeam la nedeile din sat ori dimprejur. În Joia Mare, noi copiii din Slătinioara, după lăsarea întunericului, făceam focul și “pușcam”. Cu o “țavă” pregătită cu grijă, pușcam, nu aveam nevoie decât de carbid și apă...În Joia Mare satul era precum un front de război, erau “aujmările” , din Călinești până-n Oprinești și mai departe-n Gălățeni, în fiecare bătătură se pușca în jurul focului și se striga “aujmăria...aujmăria...aujmăria măăăăăă “ . În vremea copilăriei mele nu știam de iepuraș, nu...Am aflat târziu de urecheat, satul nu știa că în dimineața de Paște trebuie să vină iepurașul. Stiam că trebuie să ne trezim devreme, să ne spălam , “să luăm Paști “ să ne așezăm la masă după ce spuneam întotdeauna rugăciunea și apoi în grabă să pornim spre “ morminți”... În Slătinioara morții se îngroapă în ogradă, fiecare își ingroapă morții în bătătură. Astfel, în dimineața de Paște, plecam “ pe la morminți” adică prin sat de la unii la alții, dădeam și primeam de pomană în fiecare gospodărie...Erau ani frumosi cu griji putine si bucurii multe, marunte dar multe...Lucram ziua la sălaș, ședeam seara la lămpaș, sub cerul cu stele multe, faine vremuri dar trecute...

Tăcerea de pe uliță...

Nimic nu mai este așa cum era demult, în anii copilăriei mele...Toate s-au schimbat, vremurile, viața, oamenii, chiar și ultița...La vremea copilăriei mele iarna era iarnă, primăvară începea în martie, iar de Paște întotdeauna era primăvară, nu zăpadă...Nu mai este nici ulița cum era odată, plină de copii, zburdând dintr-o parte în alta, sărind garduri, necăjind câinii în lanț, fără griji, chiuind pe tăpșane...Astăzi ulița tace, apăsată, părăsită, adunând parcă grijile celor care, grăbiți, o străbat. Nici în oraș nu se întâmplă altfel. După ora 20.00, Petroșaniul, de pildă, pare un oraș pustiu...Fiecare este după perdeaua lui, acasă...nimeni nu mai iese. Tăcerea de pe uliță apasă, suntem o lume care și-a uitat rostul...Oamenii din ziua de astăzi nu mai știu să își strângă mâna, dacă nu au un interes. Nu mai știm să avem prieteni, am uitat să fim umărul pe care cel în necaz se sprijină...În urmă cu ani, seara, după lăsarea întunericului nu aveai loc pe stradă, lumea se plimba, pe jos, ne cunoșteam de pe uliță ori din oraș...Astăzi, prietenii ne sunt în ecran, virtuali, nu știm altceva decât să apăsam pe taste, lumea virtuală ne-a confiscat bucuria vieții de zi cu zi...Puțini dintre noi mai știu să scrie cu stiloul, creionul ori pixul pe foaie...Astăzi, nu mai știm nici să ne aducem aminte când cel de lângă noi își sărbătorește ziua...Este mai comod să ne aducă aminte telefonul, ori calculatorul acest amănunt...Între oameni nu mai există cărări, decât virtuale, nu mai există zâmbete, doar like-uri...nu mai există “ ce bine zici”...doar share...Întrebat cândva, în primele secole, “ când se va sfârși lumea părinte ?”...Sf Antonie cel Mare răspundea ...” lumea se va sfârși când între casele oamenilor nu vor mai exista cărări...” Să fi venit oare acele vremuri despre care vorbea bătrânul ?

VALEA JIULUI: 1990 - 54.493 angajați doar în minerit, 27 de ani mai târziu, 2017 - sub 5000...Relevant ?

Valea Jiului este măsura neputinței celor care au condus România în ultimii 27 de ani...Niște impotenți ! O zonă atât de frumoasă distrusă în doar 27 ani. Nimeni ,dintre cei care au reprezentat Valea Jiului, nu și-a pus problema, ce se va întâmpla aici. Cum se va trăi, dacă se va mai trăi, care este viitorul odraslelor minerilor din Vale. Aici, între Jii, în anul 1990, doar în minerit lucrau peste 50.000 de ortaci, acum după 27 de ani, lucrează sub 5000, o parte dintre aceștia “priveghind” cu lămpașul în mână ultima suflare a minelor aflate pe program de închidere. Dezastrul a început în 1994, atunci când s-a închis mina Iscroni, apoi Lonea Pilier, Câmpul lui Neag și Petrila Sud, rând pe rând Dâlja, Valea de Brazi, Bărbăteni și băgând orașul în insolvență, Aninoasa. Complexul Energetic Hunedoara este un proiect eșuat. Mineritul va pieri, fără o strategie sprijinită în mod direct, concret și neîntârziat de către Guvernul României. Nu povești, fapte...În Valea Jiului s-au închis mine și s-au deschis supermarket-uri ( pensile minerilor trebuie să plece și ele cumva din Vale). Există vinovați pentru ceea ce astăzi trăim. Mulți chiar din Valea Jiului, oameni politici, factori de decizie din minerit, lideri de sindicat, autorități, oameni de afaceri, jurnaliști, mineri, oameni simpli...Sigur nu toți în , nu toți la fel, însă, fiecare dintre noi suntem, într-o măsură mai mică sau mai mare, vinovați pentru ceea ce, astăzi, se întâmplă aici. Unii am fost proști, alții naivi, unora ne-a lipsit curajul, altora demnitatea, unii, însă, au fost deștepți, aceștia sunt cei mai vinovați...Aceștia, deștepții, trebuie întrebați de ce acum Valea Jiului trage să moară...fără lumânare, căci s-a stins și luminița de la capătul tunelului...