Sunt tată și mă îngrijorează lumea în care crește Antonie, copilul meu. Mai mult însă mă îngrijorează ușurința cu care noi, adulții, acceptăm lucruri care ar trebui să ne revolte.
Zilele trecute, un traper a fost filmat urinând pe scenă. Gestul îi aparține. Nu definește un gen muzical, nici o generație de artiști. Este un individ care nu are ce căuta pe o scenă, într-un spațiu public. Acasă, în sufrageria domniei sale, cățărat pe dormeză, să facă ce vrea. Nu în public. Se întâmplă și în SUA? Poate. Și tot ce se întâmplă acolo este musai un model? Nicidecum! Trebuie să ne protejăm de acest borhot abject care ni se toarnă în cap sub spoiala liberei exprimări.
Există artiști pentru care dorința de a șoca a devenit scuza de a-și permite orice, oricând, oriunde. În numele unei libertăți pe care o confundă cu libertinajul.
Mă îngrijorează la fel de mult mesajele care prezintă drogurile ca distracție sau semn al normalității, de către niște inconștienți. Ce să înțeleagă un copil aflat încă pe băncile școlii?
Mă tulbură și părinții care își admiră copiii minori când postează în ipostaze sexualizate, copiate din lumea adulților. Îi felicită pentru vizualizări. Nu ai cum, dacă ești întreg la cap, să îți aplauzi fetița de 14 ani când postează fotografii pe jumătate dezbrăcată, tolănită pe o canapea, cu o acadea în gură… Se întreabă cine privește acele imagini și ce învață copilul din aprobarea lor?
Dar răspunderea nu se oprește la familie și la scenă. La temelia acestor apucături stă o cultură politică în care nepotismul, minciuna și șmecheria sunt tolerate, justificate și uneori răsplătite cu funcții. Când meritocrația pierde în fața rudeniei, când o minciună dovedită nu costă nimic, când lipsa de moralitate și scandalurile amoroase sunt tratate cu un zâmbet complice, când amantlâcurile la cel mai înalt nivel ajung o normalitate, ce lecție ajunge la tineri? Că poți reuși fără caracter, dacă ai relațiile potrivite ori fusta îndeajuns de scurtă.
Le cerem copiilor să fie cinstiți, dar le arătăm adulți care câștigă trișând. Le cerem respect, în timp ce politicienii se insultă, iar online-ul a devenit un bordel.
Și noi, părinții, unde suntem?
Muncim, suntem obosiți, avem griji. Știu. Dar copilul are nevoie să îl ascultăm, să știm ce urmărește și cine îl influențează. Are nevoie să îi spunem și „nu”, chiar dacă se plânge. Iar când dascălul ne semnalează o problemă, să aflăm ce s-a întâmplat înainte să îi justificăm orice greșeală.
Cu toate acestea, NU cred că avem o generație pierdută. Cred că noi, adulții, avem prea multe de îndreptat înainte să punem toată vina pe copii.
