Anul Nou sa va găsească-n belsug sufletesc ! La Mulți și lipsiți de griji ani, toți ! Doamne Ajuta !

Vine Crăciunul și totuși parcă n-ar veni...

...nu vi se pare ? Vremurile nu mai sunt cum erau cândva, nici decembrie, nici iernile, nici sărbătorile, parcă nici lumea...Astăzi, decembrie vine făr’ de zurgălăi, plină de griji, de nevoi, de teamă, de invidie, de răutate...Bisericile sunt pline de oameni cu sufletul gol, străzile sunt pustii, orașul deși gătit cu lumini de sărbătoare, este trist, ursuz la prăvălirea nopții...Nici zăpada parcă nu mai este albă, ascunde sub fulgi un cenușiu apăsător. Erau vremuri frumoase cândva, un timp în care omul era mai aproape de oameni, ulița era prilej de bucurie iar sufletul era plinit în Ajun...Astăzi suntem ocupați, preocupați până în pragul sărbătorii, doar de cumpărături, de bucate, de felul în care arătăm, de hainele pe care le îmbrăcăm...Uităm că sunt bordeie făr' de foc și mâine-i Seara de Ajun...Nu mai avem vreme de Cel Născut în Bethleem, nu mai avem vreme să zâmbim, nici să dăruim. Nu mai avem vreme, deși vremea-i de colind...Nici colindătorii nu mai vin cum veneau odată. Ușa sufletului nostru este încuiată...Sărbătorim în rețelele de socializare, să vadă toți. Ce plină ne este masa! Ce frumos împodobim bradul! Ce bine avem în casă, sărbătorim, da! Însă ce? În nesimțirea fiecăruia dintre noi, Pruncul care a schimbat din Vechi în Nou lumea se apropie, se Naște... Sufletele lumii de astăzi sunt împietrite, nu se mai pot bucura!

Ce ierni am mai trăit cândva...

... făr' de griji, făr' de socoteli, făr' de toate câte acum îmi prisosesc! Erau alte ierni în satul unde am crescut, cătun de munte sub streașina Parângului. Sărbătorile veneau cu ulița plină, cu satul înmărmurit sub albul lui decembrie, cu hornuri fumegând și oameni primenindu-și casele pentru întâmpinarea Pruncului Sfânt...Mama nu își mai vedea capul în săptămâna Crăciunului de atâta treabă: când îngălbenea podeaua, când scotea colacii din ler, când una, când alta, ca orice gospodină din Slătinioara. Când se odihnea, nici atunci nu stătea mama, mai cosea un pui, doi la ciupeag.Tata, pe lângă casă, dădea fum la cârnați, mai îndepărta zăpada așezată, mai crăpa câte un butuc...În Ajun, plecam în pițărăi, mai întotdeauna cu unchiul Ion. Îmi punea în cap căciula, în mână boata de corn și plecam...Ce om a fost unchiul Ion! În ochii lui se oglindea înțelepciunea țăranului român, care știe că este trecător pe acest pământ...Noaptea pândeam după Moș Crăciun. Niciodată nu l-am văzut, însă venea negreșit...Și acum îmi place să cred că tainicul bătrân a fost și în bătătura mea. Părinții mei aveau puțin în buzunar, însă mult, mult mai mult în suflet... Alte ierni erau dragii mei atunci! Cum mai trosnea lemnul de fag în sobă și cum îmi mai uscam călțunii de lână pe ler...Erau alte vremuri! Porcii noștri din Slătinioara erau sănătoși, nu erau betegi, gripă aveam noi, copiii, nu ei purceii... Vacile aveau limba roz, nu albastră, iar găinile din bătătura noastră nu auziseră de gripa aviară. Televizorul era alb-negru, însă de sărbători îl vedeam pe Nea Mărin, nu stăteam să ne uităm la un copil rămas singur de Crăciun...Nu mergeam la târgul de Crăciun de la Sibiu, de Viena nici nu auzisem, nu mergeam nici la shopping, nu! Eu ieșeam în uliță când cu Mitu, când cu Rafila și cu Leana lu' Luca, când cu Maria lui Ionuț, când cu Ion al lu' Petrică și cu sora lui, cu Ana, ori cu Ana lu' Pătru...Lumea noastră acolo era și nici nu aveam nevoie de mai mult. Toată ziua ne trăgeam cu sania...Nu trimiteam mesaje, nu aveam de pe ce, trimiteam felicitări, scrise de mână, cu cerneală albastră, dar de cele mai multe ori ne spuneam unul altuia ce aveam de zis...Noi nu socializam, noi ne trăiam copilăria cu toate ale ei. Alte vremuri, alți oameni, altă lume! Sărace mai sunt cuvintele să vă spun ce ierni am mai trăit cândva!

Corul Bărbătesc de la Finteuşul Mare coborând în Peştera Bolii pentru recitalul susținut în cadrul spectacolului "Lumina Craciunului" (17 dec. 2018)...

Să depărtăm rugina de pe suflet...

”Cea mai mare putreziciune este dezbinarea. Românii nu se unesc nici măcar în faţa morţii", asta spunea părintele Adrian Făgeţeanu despre noi, cu puţină vreme înainte să plece...Şi uitându-ne la vremurile pe care le trăim, aşa este. Nimic nu ne mai uneşte, nici măcar spaima că ţara moare...Niciodată România nu a fost atât de zdrenţuită, atât de dezbinată cum este în acest an, Anul Centenar. În loc de sărbătoare, bătaie de joc... Nimerit spunea maestrul Dan Puric: „Cât de bine au reuşit să dezorganizeze acest moment!” Gândurile mari, credinţa, mândria naţională ori dorul unei vieţi morale s-au stins, nu mai există astăzi. Un grup de intelectuali trădători, "dilematici", pun la îndoială tot ce este cinstit în acest neam. Eşti îndemnat să te îndoieşti, să îţi insulţi trecutul, să pui la indoială istoria poporului tău, să iţi priveşti cu neîncredere eroii...În toată această vreme poporul, bietul popor, stă cu capul întors de la ale ţării...Omul modern, dezrădăcinat din glia neamului este uşor de dus, şi dus rămâne... Ernest Bernea spunea "...etica modernă a avut la temelie nu atât dorinţa sinceră de proprie depăşire, ci mai mult dorinţa de întrecere între oameni." Asta facem şi noi. Ne întrecem unii cu alţii, lăsând să treacă pe lângă noi prilejul unic, de a cinsti istoria unui neam care nu a trăit niciodată din sudoarea altora, Neamul Românesc... Să te fereşti, spunea Constantin Noica, să te jinduiască cei de pe urmă, pentru ce puteai să faci, însă nu ai facut...Ce vom spune alor noştri mai târziu? Ce am făcut? De ce am îngăduit? Stăm şi ne uităm cu nepăsare cum ne este călcată în picioare toată moştenirea fiinţei noastre etnice de români, şi asta tocmai acum, la 100 de ani de la Sfânta Unire...Oare ne vor ierta cei care vor veni? Oare ne va ajunge blestemul celor care au fost? Omul de astăzi, omul modern omoară omenia, iar în omenie stă şi demnitatea, sălăşluieşte şi dragostea de neam şi datoria pentru trecut...Suntem parcă tot mai mulţi oameni moderni şi tot mai puţini oameni de glie... Bine ar fi să ne întoarcem!Ce înseamnă întoarcerea? Răspund prin condeiul aceluiaşi zdravăn român, Ernest Bernea: "Întoarcerea înseamnă renunţarea la inutil, la rugina sufletească..."

"ACESTI ROMANI FANTASTICI", un spectacol de Dan Puric...

"LUMINA CRACIUNULUI" - Ed. a X-a

România arendată...

Cum a ajuns românul să nu își mai lucreze pămăntul? Nimerită întrebare, greu răspuns...Țăranului român i s-au smuls rădăcinile sufletești din glia neamului. Cu siguranță că acest proces este unul conștient, premeditat, bine ticluit de către ceasovoii vremurilor de pe urmă. Totul a început cu depopularea satului românesc...Tinerii au plecat, bătrânii nu mai sunt, iar care mai sunt, nu mai pot...Ieșiti pe vranița bătăturii, copiii satului nu s-au mai uitat înapoi. Momiți de bani străini, aceștia au plecat și nu s-au mai întors...Vin doar de sărbători, se bucură alături de cei dragi și apoi pleacă. Puțini, puțini au rămas să mai pună-n holdă, să mai „bată” coasa, să mai bage fân la vite. În România se trăiește greu...Sigur, dar oare înainte nu s-a trăit? Bătrânilor noștri, le-a fost mai moale? Nu, nicidecum, dimpotrivă... Și totuși au strâns din dinți, și-au rupt din bucătură, și-au scos apa din cizme și AU ȚINUT ȚARA...Astăzi, satul românesc este necăjit, singur, pământul nelucrat, plugul ruginit...Cui să mai lase al bătrân caru’ cu boi, dar cojocul, stâna, ori boata de corn? Nelucrat, neîngrijit, pământul românesc este cumpărat pe nimic de străini...Șase din primele zece cele mai mari exploatări de terenuri agricole din România aparţin unor cetăţeni străini: Italieni, danezi, libanezi, portughezi...Ei pun în pământul nostru...Oare dacă în țară ar avea cine lucra, dacă și noi cei tineri moșteneam dragostea pentru brazdă a bătrânilor noștri, cum era? E limpede, cei care conduc România de 28 de ani nu își iubesc țara, este evident, dar noi suntem mai buni ? Noi, eu, tu, ce am făcut pentru țara asta...? Mulți dintre noi ne-am lăsat ocolu-n buruieni și am plecat lăsând țara cu vranița larg deschisă...Să intre fiecare, să ia ce vrea, să facă ce vrea...Aici nu este vorba doar despre cei care ne conduc, este vorba și de noi...Cine i-a lăsat, mă, să facă din țara asta ce vor ? NOI...Poate se vor intoarce cei care au plecat și vor face, și vor drege...NICIODATĂ...Țara se va înțeleni, și va fi mai lesne pentru cei care își freacă mâinile să o cumpere pe nimic...Când ne-om trezi, nu om mai avea la cine ne întoarce, și nici ce lucra...Vom fi străini la noi în bătătură...

Valea anilor de demult...

...cu lume zâmbind pe străzi, cu blocuri locuite, cu piețe pline, cu nădejde-n ochi... Așa era Valea pe vremuri, în anii de demult. Orașele, străzile, casele, oamenii, toți eram parcă altfel...Mii de tineri, pe câteva sute de metri patrați, în fiecare seară: Lotus, Vegas, Vox Montis, Magic, baru’ lu’ nea Bonea, Cina, Hai-Ho...Imi aduc aminte ce lume era pe toate stadioanele (Jiul Petroșani, Parângul Lonea, Minerul Lupeni, AS Paroșeni). Ce duminici la Brădet ! Cum mai trăgea “duda” la U.R.U.M.P; știai că este miezul zilei. Ce “pită” se mai făcea la Livezeni! Ce făină mai vindea Brujan...De chioșcu’ lu’ Samson vă mai aduceți aminte? Dar de Porojan? Câte și mai câte, erau în Vale...S-au dus toate, s-au dus...Acum au rămas doar pensiile, cât or mai fi...Când nu or mai fi, nu prea o mai fi nimic...In Vale nu se mai trăiește, se supraviețuiește. Cine a prăpădit Valea? Sigur, unii spun că unii, alții zic că alții...Nu, toți! Unii, doar unii, oricât de roșii ori galbeni, portocalii, mov ori verzi ar fi fost, nu puteau singuri...Toți, dar toți, au așezat Valea pe “foastănă”. Valea Jiului nu a contat pentru nimeni. Nici pentru noi, oamenii de rând. Dacă ar fi contat, nu am fi stat...Fiecare categorie a strigat, atunci când buzunarul i-a fost afectat. Altfel, nu...Pentru Valea de astăzi, nimeni nu a strigat ieri, cum pentru Valea de mâine, nimeni nu strigă astăzi...Știți, vorba aia: ”...nu contează cine moare, ce mâncăm la înmormântare? ”

Lumea de peste pârâu...

Zilele trecute, acasă fiind, mi-am petrecut câteva ceasuri în locurile unde am copilărit, unde mă jucam când eram mic...Am ieșit, am coborât în vale, de aici am sărit pârâul și m-am îndreptat spre casa lu’ nea Pătru lu’ Talca...A plecat de ani buni, acolo unde toți, într-o zi, ne vom duce...Păstrez încă vii, în minte, imaginile de demult. Nea Pătru și mătușa Nica erau doi oameni buni; stăteau peste apă de noi, mai încolo de ei, nea Floricu și mătușa Eva... Împărțeam împreună și bune, dar și rele, necazuri și bucurii, cum este în sat. Arde la tine, strigi la vecin. Găsești prilej de bucurie, îl împarți cu cel de peste gard. Ce sărbători erau în Slătinioara, ce oameni...Acum, pășind în bătătura unde altădată era viață, am găsit totul încremenit: gardul putred, casa stă să cadă, grajdurile și ele. Totul este părăsit, lăsat în paragină...Cerdacul suspină după lumea de altădată, după bătătura plină, după Lumina din noaptea de Inviere, după diminețile de Paști...Mătușa Nica ne dădea de pomană ouă roșii, iar nea Petre ne îmbia cu câte o ulcică de vin dulce...Ce dor îmi este de acest ”Hristos a Inviat”!... Acum pereții gâfâie sub povara vremurilor, nimeni nu îi mai văruiește, nimeni nu mai primenește bătătura, nimeni nu mai așteaptă Invierea, nimeni nu mai feștește ouă...Doar corcodușul din poartă, doar el, mai înflorește, însă nu mai are pentru cine... Am stat o vreme în uliță, m-am uitat la casa lu’ nea Pătru, m-am uitat la casa lu’ nea Floricu...Ce singur era ocolul, îndoliată era casa!...Din păcate, nu doar casa lu’ nea Pătru, nu doar bătătura lu’ nea Floricu, nu doar în Slătinioara, tot satul de altădată moare...Bătrânii se duc, tinerii pleacă, poveștile nu se mai spun, corcodușul se uscă și el într-o bună zi... Ce dor imi este de lumea de peste pârâu, lumea mea de altădată

Jertfa Unirii Noastre ! Cluj/27 martie 2018